Dumnezeu ne iubeste

O calda salutare! Sunt Ana Maria si prin intermediul acestui blog, doresc cu bucurie sa-ti impartasesc o parte din experientele frumoase pe care le traiesc eu si comunitatea din Boston din care fac parte in perioada de formare in Congregatia Fiicelor Sf. Paul.

Monday, August 01, 2005

Cand Dumnezeu cheama (III)

Lynette Chan
33 de ani
Singapore

Aventura mea cu Fiicele Sf. Paul a inceput in 2003, intr-o perioada in care am vazut actiunea lui Dumnezeu in viata mea din plin. Dar pana sa ajung la aceasta experienta, iti voi povesti pe scurt drumul meu de credinta. M-am nascut intr-o familie necrestina, am primit o educatie buna, chiar daca religia nu era pe primul loc in casa noastra. In adolescenta mi-am facut un plan cu viata mea: mi-am propus ca pana la 30 de ani sa-mi pun viata in ordine, sa ma casatoresc, sa am doi copii… Eram increzatoare in fortele proprii, coplesita de vise frumoase. Am avut un prieten, catolic, care dupa cativa ani de prietenie m-a cerut in casatorie. Totul parea ca merge conform planului stabilit. Primul meu gand de a deveni catolica a fost unul egoist: doream ca in familia noastra sa fie unitate chiar si in practicarea credintei. Asa, am inceput sa merg la biserica impreuna cu prietenul meu, i-am pus o multime de intrebari, iar cand el a epuizat bagajul sau de cunostinte, m-a trimis la orele de catehism in parohie. In anul ce a urmat, de ziua mea, am avut o ciudata experienta, am simtit ca nu-l cunosteam pe omul cu care urma sa-mi impart viata. Dupa un timp de zbucium, de reflexie, am realizat ca am fost oarba, iar acum parca mi-a cazut un val de pe ochi. Am recitit o carte crestina, in care se vorbea despre comportamentul si calitatile pe care sa le aiba un tanar sau o tanara pentru casatorie. Pentru mine, chiar daca nu eram crestina, casatoria era un lucru serios, pentru toata viata. Nu ma puteam juca cu focul. Am analizat din nou comportamentul prietenului meu, erau obisnuinte nesanatoase in viata lui, pe care eu le-am observat de mult, le-am tolerat, dar care puteau arunca in aer viitoarea familie. Cu 6 luni inainte de botez am anulat nunta. A urmat o perioada de confuzie si multa suferinta. Cu toate acestea, am continuat sa frecventez orele de catehism. Am primit darul credintei, si doream din toata inima ca Dumnezeul crestinilor sa fie Dumnezeul meu si Salvatorul meu. In anul 2001, in seara de Pasti am fost botezata. Dupa un timp, am intrat intr-o perioada de delasare, cand aveam placere, mergeam la biserica, dar cand nu, nu. Intre timp am cunoscut o tanara catolica, foarte credincioasa, care mai tarziu mi-a devenit prietena si asociata intr-o mica afacere: o florarie. Cu ajutorul ei m-am apropiat din nou de Biserica, apoi am cunoscut Reinnoirea Carismatica, am participat la momentele lor de rugaciune, am intrat intr-o comuniune intima cu Isus si Sfanta Fecioara Maria. Cand am devenit catolica, am crezut ca eu il caut pe Dumnezeu, dar in aceasta perioada am inteles ca, de fapt, El ma cauta pe mine cu multa rabdare si iubire. In primavara anului 2003 am avut o perioada dificila, eram trista pentru ca implinisem deja 31 de ani iar planul meu din adolescenta a devenit praf si pulbere. In seara de Pasti, dupa Sf. Liturghie, m-am ingenunchiat inaintea Crucifixului si cu durere in suflet m-am rugat lui Isus sa-mi deschida ochii pentru a vedea drumul pe care El ma cheama. Am experimentat in acea seara iubirea sa imensa pentru mine si pentru toti oamenii, iubire dispusa pana la suferinta si moarte pe cruce. In acelasi timp am inteles ca sufletul meu era cuprins de o mare teama de a fi ranita din nou, dar i-am promis ca daca ma cheama la viata de casatorie sunt dispusa sa mai iubesc o data, iar daca nu, accept si varianta de a avea o viata diferita decat casatoria. Apoi mi-am incredintat viitorul in mod particular Maicii Sfinte. In urmatoarea seara, dupa Sf. Liturghie, un tanar din Reinnoirea Carismatica care are darul profetiei, mi-a spus ca a simtit in inima sa ca Isus ma doreste sa fiu mireasa lui. A fost un soc pentru mine. Am inteles imediat ca aceasta era o invitatie de a deveni sora. Aveam impresia ca imi fuge pamantul de sub picioare, nu eram pregatita pentru asa ceva. Mi-am spus ca e o gluma, o greseala… Dar din acea seara totul s-a schimbat. Cuvintele acelui tanar au patruns adanc in inima mea. Nu mai puteam manca bine, dormi bine, in florarie am spart o multime de vase. Dupa doua saptamani, prietena mea m-a asezat pe un scaun si m-a intrebat ce se intampla cu mine, sunt de nerecunoscut. Am ezitat sa-i raspund, gandindu-ma ca ma va considera nebuna, dar ea a fost cea care m-a ajutat sa ma apropii de Isus, ea putea sa ma ajute si acum. I-am spus tot ce aveam pe suflet, i-am cerut o parere, iar ea, zambind, mi-a spus ca e foarte frumos ce se intampla in viata mea, sa am incredere ca Dumnezeu va continua sa ma conduca. In urmatoarea perioada am cautat sa intalnesc surori pentru a avea o experienta intr-o manastire. Dupa doua saptamani am intalnit surorile pauline, care aveau o expozitie de carti intr-o parohie, la care noi "din intamplare", ne-am dus, chiar in acea zi. Prietena mea, mai curajoasa, m-a prezentat, am cerut un sprijin pentru discernamantul propriei vocatii, si asa am inceput un drum de cunoastere a vietii consacrate, si in mod particular al congregatiei, misiunea si spiritualitatea sa. In mod surprinzator, in acea perioada Duhul Sfant mi-a amintit un lucru pe care-l uitasem cu desavarsire. Le intalnisem pe surori pentru prima data in 1996, tot la o expozitie de carti. Atunci am gandit despre ele ca sambata n-au ce face si ajuta parohia sa vanda niste carti… Impreuna cu prietenul meu, am cumparat atunci niste carti, nu catolice, cu valori umane si crestine, surorile m-au ajutat in alegerea cartilor. Citindu-le, mi-au facut mult bine si mi-am zis: “Un produs bun la un pret scazut! Buna afacere! Pe la 40 de ani, cand voi avea propria afacere, as alege sa vand astfel de carti, asa voi face un mare bine tuturor celor care le vor citi.” Aceasta amintire m-a emotionat si mi-a intarit convingerea ca Dumnezeu imi calauzeste pasii. In prima faza am perceput misiunea si carisma paulina cam asa: nu ceea ce poate face Dumnezeu pentru mine, dar ceea ce pot face eu pentru Dumnezeu. Am vazut darurile mele in marketing si mi se parea ca alegerea era buna pentru ca e lucrul pe care pot sa-l fac cel mai bine, dar totusi acest gand, limitat m-a ajutat. Mi se parea extraordinar sa pot darui adevarul intreg despre cine este Isus in viata mea, El este “produsul” care, culmea, e gratis, nimeni nu trebuie sa plateasca nimic, doar sa aiba credinta. Dar treptat am inteles ca ceea ce stiu eu, poate sa faca oricine, dar fara harul lui Dumnezeu nimic nu pot face, ca de fapt El este cel care lucreaza in mine, pentru mine, pentru altii prin mine… Acum, dupa un an de formare in comunitatea postulantelor din Boston pot spune ca in aceasta perioada am aprofundat bogatia imensa a credintei catolice, am descoperit mai mult cine sunt si care este chemarea lui Dumnezeu pentru mine.